De ce ne îndrăgostim? De unde această stare euforică atât de puternică?
Din toate timpurile, oamenii au iubit cu pasiune. Au trăit, au murit şi au ucis pentru dragoste. Au scris mii şi mii de pagini despre iubire sau în numele iubirii.
Și tot de atunci, filosofii au incercat să defineasca iubiriea romantică, un concept simplu în aparență dar uneori imposibil de definit.
În zilele noastre, ştiința ne demonstrează că există de fapt reacții chimice la nivelul creierului care au un rol major în „decizia” de a ne îndrăgosti.
Helen Fisher este un antropolog de renume mondial care şi-a dedicat o bună parte din carieră studiului conexiunilor biochimice ale iubirii, în toate manifestările sale – carnală, romantică, devotată.
Într-unul din studiile recente, antropologul s-a concentrat pe examinarea – la propriu – a iubirii romantice, cu ajutorul unui aparat RMN. 32 de persoane îndrăgostite nebuneşte, au fost puse să facă o scanare RMN a creierului. 17 erau îndrăgostiţi nebuneşte şi dragostea lor era împărtăşită, iar 15 erau îndrăgostiţi nebuneşte dar tocmai fuseseră părăsiţi.
„Am găsit activitate în multe regiuni ale creierului. De fapt cea mai importantă a fost o regiune a creierului care devine activă când simți agitația dată de cocaină. Și într-adevăr exact asta se întâmplă.”, a declarat cercetatoarea referindu-se la rezultatele scanării creierelor subiecților în timp ce aceştia se uitau la fotografia persoanei iubite.
Științific vorbind, Helen Fisher reduce dragostea romantică la o activitate crescută a dopaminei din creier, hormonul asociat cu recompensa. Nivelul ridicat de dopamină explică de ce îndrăgostiţii devin atât de dependenţi de relaţie şi de ce tânjesc după partener. Pentru Fisher, concentrarea asupra unei persoane este, evolutiv, logică: „Cred ca dragostea romantica a evoluat ca să ne ajute să ne concentrăm energia de împerechere asupra unui singur individ, economisind astfel timpul şi energia.”
O altă concluzie importantă a cercetătoarei este aceea că dragostea romantică este doar unul din cele trei sisteme diferite ale creierului care au evoluat pornind de la împerechere şi reproducere. Primul, dorinţa sexuală, o „intolerabilă mâncarime neuronală” cum numea W.H. Auden această nevoie de satisfacere sexuală, a evoluat pentru a ne căuta parteneri. Cel de-al doilea, dragostea romantică a apărut pentru a ne concentra energia asupra unuia singur. Al treilea sistem este ataşamentul, acea senzatie de calm şi siguranță pe care-o poți simți pentru un partener pe termen lung şi care a evoluat pentru a ne permite să tolerăm acest partener (citeşte aici care sunt regulile de bază ale unei relaţii fericite și de durată), cel puţin cât să creştem împreună un copil, în primii ani de viaţă ai acestuia. Aceste circuite sunt puternic întipărite în creierul uman.
Dar de ce ne îndrăgostim de o persoană şi nu de alta? De ce antidepresivele elimină dorința sexuală şi potopul de substanțe asociate cu ataşamentul? În videoclipul de mai jos Helen Fisher încearcă să ofere câteva răspunsuri la aceste întrebări.
Adaugă un comentariu